Înger și demon de Mihai Eminescu

Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbenite
A făcliilor de ceară care ard lângă altare -
Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,
Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite,

În biserica pustie, lângă arcul în părete,
Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;
Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri,
Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede.

O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;
Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâind
Și cununi de flori uscate fâșâiesc amirosind
Ș-a copilei rugăciune tainic șopotit murmură.

Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,
Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,
Coatele pe brațul crucii le destinde și le-așază,
Ochii cufundați în capu-i, fruntea tristă și-ncrețită.

Și bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,
Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braț alb;
Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-alb
Blând o rază mai aruncă ce peste-a lui față trece.

Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;
Ea o inimă de aur - El un suflet apostat;
El , în umbra lui fatală, stă-ndărătnic răzemat -
La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.

Pe un mur înalt și rece de o marmură curată,
Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,
Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină -
Umbra ei, ce ca și dânsa stă în rugă-ngenuncheată.

Ce-ți lipsește oare ție, blond copil cu-a ta mărire,
Cu de marmur-albă față și cu mânile de ceară,
Văl - o negură diafană mestecată-n stele; - clară
E privirea-ți inocentă sub a genelor umbrire;

Ce-ți lipsește să fii înger - aripi lungi și constelate.
Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?
Două umbre de aripe ce se mișcă tremurânde,
Două aripe de umbră cătră ceruri ridicate.

O, nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de pază;
Lângă marmura cea albă văd ființa-i aeriană.
Peste viața-i inocentă, viața lui cea sântă plană,
Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.

Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este,
Însă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;
Muri sfințiți de-a omenirii rugăciuni îndelungate
Văd aripile-i diafane și de dânsele dau veste.

Te iubesc! - era să strige demonul în a lui noapte,
Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;
Nu spre-amor - spre-nchinăciune el genunchii-și încovoaie
Și ascultă dus din lume a ei dulci și timizi șoapte.

.......................................................................

Ea? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,
Trece-n lume fericită, înger, rege și femeie;
El? - răscoală în popoare a distrugerii scânteie
Și în inimi pustiite samănă gândiri rebele.

Despărțiți de-a vieții valuri, între el și între dânsa
Veacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,
Câteodat' - deși arare - se-ntâlnesc, și ochii lor
Se privesc, par a se soarbe în dorința lor aprinsă.

Ochii ei cei mari, albaștri, de blândețe dulci și moi,
Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoși!
Și pe fața lui cea slabă trece-ușor un nour roș -
Se iubesc... Și ce departe sunt deolaltă amândoi!

A venit un rege palid, și coroana sa antică,
Grea de glorii și putere, l-a ei poale-ar fi depus,
Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pus
Și în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.

Dară nu - mute rămas-au buzele-i abia deschise,
Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.
În a sufletului taină, ea iubea. Clar și încet
Se ivea fața de demon fecioreștile ei vise.

Ea-l vedea mișcând poporul cu idei reci, îndrăznețe;
Ce puternic e - gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;
El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimă
Contra tot ce grămădiră veacuri lungi și frunți mărețe.

El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfășoară
În stindardul roș și fruntea-i aspră-adâncă, încrețită,
Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,
Ochii fulgerau și vorba-i trezea furia vulgară.

.........................................................

Pe-un pat sărac asudă într-o lungă agonie
Tânărul. O lampă-ntinde limb-avară și subțire,
Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i știe de știre,
Nimeni soartea-i n-o-mblânzește, nimeni fruntea nu-i mângâie.

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,
Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcate
Cu-a lui Dumnezeu numire - astăzi toate-s îndreptate
Contra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!

A muri fără speranță! Cine știe-amărăciunea
Ce-i ascunsă-n aste vorbe? - Să te simți neliber, mic,
Să vezi marile-aspirații că-s reduse la nimic,
Că domnesc în lume rele căror nu te poți opune,

C-opunându-te la ele, tu viața-ți risipești -
Și când mori să vezi că-n lume viețuit-ai în zadar:
O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amar
Mai crud nici e cu putință. Simți că nimica nu ești

Și acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.
Cum a intrat el în viață! Cât amor de drept și bine,
Câtă sinceră frăție adusese el cu sine!
Și răsplata? - Amărârea, care sufletu-i apasă.

Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,
Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,
Se așază lin pe patu-i; ochii lui orbiți de plângeri
Ea-i sarută. - De pe dânșii negurile se descopăr...

Este Ea . C-o mulțămire adâncă, nemaisimțită,
El în ochii ei se uită. - Mândră-i de înduioșere;
Ceasul ultim îi împacă toată viața-i de durere;
Ah! șoptește el pe moarte - cine ești ghicesc, iubită.

Am urmat pământul ista, vremea mea, viața, poporul
Cu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;
El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis
Pre un înger să mă-mpace, și-mpăcarea-i... e amorul.


English translation

Angel and demon by Mihai Eminescu


Blackness of the cathedral dome, saddened by the yellow light
Of waxen candles shimmering, which burn before the altars' face;
While in the dark and spacious vault, unpenetrated realms of space
Defy the tapers' tired eyes that strain to probe unconquered night.

And empty is the twilight church, save where, upon the marble stair,
A child who like an angel kneels with deeply bowed and fervent head.
Upon the altar stands, amidst the rosy light the tapers shed,
With calm, pale face and gentle mean an image of the virgin fair.

Within a sconce upon the wall a guttering candle burns and drips
And gleaming drops of molten pitch hiss as they fall upon the ground.
While wreaths of dry and withered flowers emit a gentle rustling sound.
And the maiden's secret prayer rests silently upon her lips.

Sunk in the outer ring of dark, a marble cross his form concealing,
Wrapped in the shadow's heavy cloak, He like a demon silent stands,
His elbows resting on the cross and hanging down his tapered han
His eyes deep sunken in his head, his furrowed brow strange grief revealing.

Against the cross's chilly neck his burning cheek he thoughtfully lays;
About its snowy arms is looped his long and raven hair.
The sad light of the candle glow scarce reaches to the corner where
Upon his drawn and pallid face fall feebly its yellow rays.

She... an angel praying heaven -- He... a demon wrapped in woes;
She... the pure, the golden hearted -- He. . . not heeding heaven's loss.
He... in deathly shadow leaning on the cold arms of the cross --
While from the sad Madonna's feet his simple prayer to heaven goes.

Upon the wall by which she kneels, the high coal wall of marble fine
That shines as does the mountain snow, that as calm water turns the light,
Clearly as on a mirror falls the shadow of that maiden white,
Her bending shadow, like herself, kneeling in prayer before the shrine.

O what can ail thee, maiden sweet, with thy so gentle noble mien?
Pale is thy face as is the snow, and pale as wax thy tapered hands.
As river mist shot through with stars that on the hills at evening stands,
So shine thy innocent, soft eyes, beneath their veiling lashes seen.

Angel thou art, yet something lacks; an angel's tall, star-spattered wings.
But as I gaze I see take shape about your shoulders flying lines;
What are they, trembling in the air? Whence come these feathery designs?
An angel's pinion in the dusk towards the gate of heaven springs.

O, but the shadow is not hers; her guardian angel hovers there;
Against the whiteness of the wall I see his radiant figure tower.
Over the maiden's sinless life he watches with celestial power,
And as she bows her head to pray, he too is bowed in fervent prayer.

But if this be an angel's wing, then She too angel is; for though
The airy brightness of her wings is not revealed to eyes of man,
These walls alone, where age long prayer has been poured out in worship, can
Proclaim to us her angelhood and of her wings existence show.

I love, I love thee fain would cry the demon from the twilight shade,
But the winged shadow guarding her the utterance of his spirit sealed.
The passion died upon his lips; in worship not in love he kneeled
And heard across the hollow nave her timid murmur as she prayed.
..................................................................................................

She? A princess fair as day, a crown of stars upon her head!
All angel in a woman's guise, going her happy way through life.
He? A rebel of mankind, blowing to flame the sparks of strife
And sowing hate in hopeless breasts that to revolt by him are led.

Their ways of life are worlds apart, deep oceans lie between these twain,
Between them barricades of thought, the bitter bloodshed of a race.
And yet at times their journeys cross, they meet each other face to face,
Their eyes seek out each other's soul and mingle with a curious pain.

With gentle yet absorbing gaze, her large and starlike deep blue eyes
Rest thoughtfully on his that do the tempest and the lightning show.
While on his pallid face there mount emotions warm and tender glow.
They love... and yet what worlds apart, what universe between them lies.

A monarch pale has come from far, a time old crown he humbly brings;
The victor in a hundred wars, his conquests would he make her own.
He begs to lead her as his bride along the carpet to his throne
And place within her tiny hand the sceptre of the king of kings.

But no, with parted lips she turns and does not speak the fatal word;
Her heart is silent in her breast and from the king she draws her hands,
Her virgin soul is filled with love, while in her dreams there ever stands
The demon's image like a god, for every night his voice she heard.

She seems to see him leading men with words of fire, with winged ideas;
How brave, how powerful, how grand -- she thought in lovers' proud delight;
He leading on the rising age to conquer and to claim its right
Against the lifeless piled up weight of wisdom that experience rears.

She saw him standing on a rock, wrapt like a garment with his wrath
As with his banner's scarlet folds, his beetling forehead deeply scoured
As though a black tempestuous night when all the host of hell's aboard.
Out of his eyes the lightning gleamed, intoxicating words poured forth.
.......................................................................................................

On a bed of boards the young man lies stretched in the agony of death,
Beside his couch a dim lamp burns, its poor thin wick and meagre flame
Struggle against the cold damp air. No mall has ever heard his name,
None comes to ease his bitter lot, or wet his lips that choke for breath.

O past are the days when in the world the thunder of his voice would roll
Against the written codes of law, against the laws that bound and maimed,
And slew men in the name of God... today the world's revenge is aimed
Upon the dying heretic, and stifles out his stricken soul.

To die bereft of every hope, what man is there on earth who knows
The awful meaning of these words? To feel enslaved and weak and small,
To fight and hope and see your plans shrivelled to nothing after all,
To know that in the world is throned an evil force none may oppose.

Your years were spent in strife with wrong, and you a useless fight have fought,
And now you die and see your life was wrecked in work without avail,
Such death is Hell. More bitter tears than these ne'er coursed the visage pale
Of dying man. How cruel to know that you and all the world are naught.

Such black thoughts rising in his soul delay the death for which he yearns.
With what great gifts has he been born. What passionate love of right and truth,
What sympathy for human kind, and all the lofty flame of youth.
Behold his recompense at last, this agony with which he burns.

But into that narrow tawdry room, breaking the mist that veiled his eye,
A silver shadow softly creeps; behold, an angel shape comes near,
Sits lightly on the wretched bed, kisses away each blinding tear
From those dimmed eyes; and now the mist is torn away in ecstasy.

Aye, it is She. And with what joy, joy fathomless, before unknown,
He gazes in his angel's face and reads love's tender pity there.
With long glance he is repaid all his life's anguish and despair.
He whispers with his dying breath "My love I know thee for my own.

I who have laboured all my life poor and helpless souls to move,
Warring against the open skies with all my burning discontent;
A demon, yet not cursed by God, for in my dying hour he sent
His angel here to give me peace, and of his peace the name is love."